Un viitor în care să crezi sau cu adolescența la psihoterapie

La vremuri grele, dar și în timpuri favorabile, oamenii au nevoie de ceilalți oameni.

Adolescenții, formează o categorie aparte – sunt pregătiți fizic și psihic, gata de start – să zicem așa, pentru interacțiunea socială. Dorința de a aparține și de a întelege mecanismele lumii lor este prioritară în acest stadiul al dezvoltării care este adolescența. Tendița naturală de a se îndepărta de părinții care le-au asigurat protecția este o sarcina a vârstei, nu o revoltă neîntemeiată, adolescenții fiind la debutul vieții independențe și luptându-se pentru a decide pentru ei înșiși.

Odată cu pandemia, constrângerea de a nu-și vedea prietenii ocupă primul loc în topul dificultăților cu care adolescenții s-au văzut nevoiți a se confrunta. Limitarea interacțiunilor cu ceilalți ca ei (grupul de prieteni, colegii de la școală) a augmentat pericolele acestei perioade de dezvoltare, pericole preponderent interiore care se nasc din instincte, pe de o parte, și pe de altă parte, din încercarea de a ieși de sub controlul și sub supravegherea părinților. Pozițiile parentale exersate de către părinți până la această etapă devin incongruente cu noile nevoi de dezvoltare și comunicare ale copiilor lor. Conflictele sunt acum sursa permanentă a neînțelegerilor între părinți și copiii lor adolescenți, iar la acestea se adaugă amenințarea unei lumii exterioare evident mai ostilă din cauza pandemiei. Frica inspiră un viitor care este deja perceput ca intrinsec nesigur. Nevoia de reasigurare, o nevoie umană permanentă de altfel, poate fi satisfăcută de interelaționare. Totul este important: societatea, mediul, siguranța financiară, dar ca să zărim viitorul avem nevoie de o conexiune cu o persoană care ne potențează fricile, inadaptările, anxietatea. Aceast rol poate fi indeplinit de apropiați, de prieteni, de profesori, însă adesea, tocmai apropiații sunt cei care  contribuie la un status mental vulnerabil al adolescentului. Psihoterapia este posibil să nu poată să te facă să mergi pe ape, dar îți poate oferi o coerență internă mai consistentă și un echilibru adaptativ.

Relatiile sunt cele care constituie identitățile și, nu invers. Pentru a exista relații este nevoie de interacțiunea socială reală care implică atât mentalul, cât și corpul (virtualul este undeva în zona fantasmei sau a reveriei, mai puțin legat de realitatea schimbului dintre oameni și, adesea, acționează ca un scut al percepției și apercepției, limitativ, constângător, fiind astfel potențial contributor la psihopatologie). Schimbul psihic și contactul fizic determina interacțiunea socială, o piesă cheie a procesului critic pe care îl parcurg adolescenții în formarea propriilor identități (a înțelege cine sunt și care ar fi locul potențial pe care îl vor ocupa ca adulți). Învățarea și compararea fac parte din dinamica adolescentină în mod permanent, dar și observarea din partea unei persoane adulte, care ar fi într-un rol de autoritate binevoitoare și obiectivă, alta decât cea a părinților ce este privită de adolescenți ca demodată sau desuetă, este necesară pentru a avea o perspectivă despre sine. Rolul acesta, am putea spune – de obiect direcțional pentru necunoscutele, temerile și căutările adolescentului ar putea fi ocupat de psihoterapeut.

Adolescentul blocat acasă poate găsi căi noi de a se re-defini folosind singurul grup social disponibil – părinții sau frații, sau limitarea aceasta este doar generatoare de conflict și psihopatologie?