Despre cea mai bună alegere sau cum decidem la ce renunțăm

Uneori ne vine în minte că ceea ce avem, ce am obținut și ce ne străduim să păstrăm lasă în urmă dorința noastră intimă pentru o viață bună. Pentru o viață liniștită. Poate ar trebui să ne gândim mai mult la această viața bună, la ce înseamnă o viață bună. Conflictele însă, fac și ele parte din viața noastră. Primul pas, pentru a putea fi noi înșine bine cu noi, ar putea fi acceptarea conflictului (conflictului intern cu reverberaţii exterioare).

Conflictul nu va dispărea niciodată. În fața dorinței individuale se vor interpune diverse lucruri fără aparentă legătură. Sună ciudat „să te bucuri de conflict” dar ar fi un început la care, poate, nu te-ai gândit până azi. „Iată un conflict, ia să vedem ce fel de obstacole ridică!” Acolo unde există conflict se insinuează ideea de compromis. ”Promis” intră îl alcătuirea ,,Compromis”-ului și poate din acest motiv, compromis e astazi un fel cuvântul magic, o formula alchimică pentru transformare sau înaintare. Ni s-a tot spus că relaționarea presupune să facem compromisuri, dar ceea ce nu ni s-a spus e că făcând toate aceste compromisuri am putea compromite ceva în interiorul nostru.

Suntem încurajați să îi admirăm pe oamenii care nu fac compromisuri în legatură cu ceea ce e bine, dar acest lucru nu rezolvă problema pe care o avem: cum decidem ceea ce e bine? E ca și cum compromisul e ceva ce ar trebui să fim capabili să facem când se cuvine, și totuși noi definim lucrurile pe care le prețuim cel mai mult drept acele lucruri care nu suportă compromisul. Și asta determină compromisul să fie acel lucru pe care îl facem atunci când nu ne pasă prea mult sau când ne simțim intimidați. Sau când ne pasă mai mult de altceva. Întotdeauna compromisul ne confruntă cu posibilitatea trădării de sine. Când cineva știe ce e mai bine pentru noi trebuie să ne întrebăm cum de știe. Și ce anume știe. Facem compromisuri pentru că ne dorim dragostea și aprobarea celor care valorizează compromisul.

„O să te descurci, au putut şi alţii! O să te ajute în cariera ta de medic! E o funcţie care îţi deschide multe drumuri! Și, nu mai zic, ca șefă de birou, o să ai relații și multe uți deschise”, îi spunea mătuşa – descurcăreață și confortabil așezată pe plaiurile mioritice – Annei, o tănară rezidentă în pediatrie.  Matuşa a „ajutat-o” şi de data aceasta; s-a zbătut prin relații, ia făcut rost de o slujbă bună, undeva sigur. Acolo unde oamenii depun nenumărate acte că să ajungă să beneficieze de ajutor din partea statului atunci când sunt în incapacitate de muncă.

Anna „şi-a pierdut harta” în urmă cu câţiva ani când tatăl ei a murit subit din cauza unei boli necruţătoare pe care nu a depistat-o la timp. De atunci a fost susţinută de rude. Mai mult conversațional și cu încurajări de genul aceleia de mai sus. Dar au fost bune și astea și Anna e recunoscătoare.

Şi-a petrecut copilăria în străinătate, a studiat afară, a ales să urmeze facultatea de medicină la Bucureşti. Rezidenţiatul în pediatrie a venit de la sine (avea ceva experienţă în lucrul în beneficiul copiilor, dobândise experiență și familiaritate în orele de voluntariat prestate pentru o fundaţie). Pe parcurs, când s-a confruntat cu sistemul medical, cu ”puterea relațiilor” acestuia, a realizat că tot ceea ce vrea e să scape de acolo. S-a apucat să înveţe suedeză, s-a hotărât să facă un alt rezidenţiat (chirurgie) şi să încerce să se integereze în altă parte. În altă țară. Unde ceea ce ești și ce știi să faci ar putea să aibă o oarecare greutate. Îşi doreşte multe (o ia frica când se trezește că visează cu ochii deschiși) dar mai ales o viaţă independentă (şi lineară) care să o protejeze de vulnerabilitate. De confuzie. Nu e sigură pe ce considerente face alegeri, uneori în funcţie de cât de pregătită se simte, de ce simte că îşi doresc ceilalţi colegi, alteori în funcție de argumentele persoanelor din anturajul ei. Adesea trend-ul economic al medicinei intră în joc; se schimbă destul de frecvent din diferite motive apărute în conjuncturi diverse. Ceea ce ştie e că tinde să nu renunţe la ceva care o chinuie pentru a nu-i dezamăgi pe cei care au susţinut-o.

Anna face gărzi la spital şi merge acum la noul ei loc de muncă. Deşi noua funcţie ar trebui să îi aducă multe beneficii, – după părerea matușei care crede în ”puterea relațiilor” și în ”să faci frumos ca altfel mă simt trădată și o să mă supăr”, nu face decât să o arunce departe de drumul pe care şi-l doreşte. Mătuşa caută apreciere pentru ajutorul acordat. Chiar dacă funcţia și mediul de lucru nu sunt compatibile cu pregătirea și felul în care Anna se raportează la muncă și la oameni. Chiar dacă e incompatibilă absolut cu valorile pe care Anna le consideră universal umane, cum ar fi corectitudinea în fața suferinței altora. Chiar dacă o pune pe aceasta faţă în faţă cu imposibilul.

”Face un compromis şi pe parcurs se vor aşeza lucrurile”, crede mătuşa.

Anna se zbate astfel, între sacrificiul de sine şi dezamăgirea celorlalţi. Şi, deşi ştie în sinea ei ce e bine să facă, alege să nu rămână singură.

Deocamdată.

”Facem compromisuri pentru că valorizăm ceva, dar nu putem fi întotdeauna siguri ce.”