Pasaj din cartea Sensurile ascunse ale vieții

Tom a sunat să-mi spună că avea o întâlnire la unsprezece fix cu un producator de radio la mine în cartier; după aceea, puteam lua cina împreună.
– De ce nu mergem la localul italienesc de lângă tine?

Cu cinci ani în urmă, când a simțit că se afundă într-o depresie, tom m-a rugat să îi recomand un psihanalist. L-am trmis la dr. A., o femeie cu care eu m-am format și căreia îi admiram munca. Eu și Tom eram prieteni de aproape douăzeci de ani și ne întâlneam des – cel puțin o dată pe săptămână. Dar, de-a lungul acestor ultimi cinci ani, nu făcuse vreodată referire la analiza lui, și din respect față de intimitatea sa, nici eu nu am făcut.
Ne-am întâlnit să luăm prânzul și am vorbit despre următoarele emisiuni ale sale la radio. În momentul în care ospătarul ne-a strâns farfuriile și ne-a adus cafeaua, mulțimea care lua prânzul dispăruse; localul se golise.

Tom s-a uitat la mine.
– Nu aș putea spune că m-ai mințit, a spus el, dar nu mi-ai spus la ce să mă aștept.
– Nu sunt sigur că știu ce vrei să spui, am răspuns.
– Analiza. În cea mai mare parte, pur și simplu nu am putut să înțeleg ce se întâmplă în analiza mea. Dr. A. era așa de concentrate pe… A tăcut.
– Pe ce gândeai? am întrebat.
– Nici măcar pe ceea ce gândeam – asta era treaba. Ea a petrecut foarte mult timp asupra a tot felul de detalii precise, asupra unor lucruri care păreau să nu aibă nicio legătură cu ceea ce gândeam eu.
– Nu înțeleg, am spus.
– Sunt sigur că înțelegi, dar îți voi da un exemplu. Tom și-a studiat ceașca pentru o clipă. Ajung la biroul ei. Sun la sonerie. Are sonerie electrică. Ce o să fac dacă ea nu dă imediat drumul la ușă? Să mai sun o data la sonerie? Daca sun iar, va crede că sunt enervant? Apoi ea dă drumul la ușă. Biroul ei este la etajul patru. Trebuie să iau liftul. Mi-ar plăcea să o iau pe scări, dar dacă urc, voi fi transpirat. Așa că iau liftul.
Dar cu liftul e puțin problematic. Nu aș vrea să mă vadă cineva că merg la psihanalist – sunt agitat din cauza asta. Așa că ajung la etajul patru și mă duc spre ușă. Ea are la ușă unul dintre acele sisteme de închidere cu o combinație de butoane astfel încât pacienții să poată intra singuri în sala de așteptare. Uneori bâjbâi cu iala și greșesc combinația. Oare mă aude? Oare se gândește ”ce neîndemânatic?”

Sunt în camera de așteptare cu cinci minute mai devreme. Ar trebui să încep să citesc ceva? Ea mi-a spus odată că era interesant că eu începeam să citesc ceva în ciuda faptului că mai aveam doar câteva minute înaintea începerii ședinței. Poate că nu trebuie să citesc. Ce mă fac dacă altcineva intră în camera de așteptare? Să zâmbesc? Ce mă fac dacă dau ochii cu colegul ei – să îl salut? Există o regulă legată de toate astea?
– Ea întârzie un minut să vină să mă ia din sala de așteptare. Acum s-au făcut două minute. A uitat de mine? O privesc sau nu o privesc? În timp ce o urmez către camera de consultații, să mă uit prin camera sau să nu mă uit? Ce vreau să văd? Oare încerc să evit să văd ceva?
Acum sunt pe canapea. Oare să mă întind și să îmi pun pantofii mei uzi, murdari, pe canapeaua ei curate și frumoasă sau să mi-i scot? Oare pacienții se descalță de obicei sau nu? Arăt ciudat. Dar dacă nu îmi scot pantofii și toți ceilalți fac asta – atunci sunt mizerabil. Așa că mă descalț.

În momentul în care, în cele din urmă, mă întind pe canapea, trecusem prin toate astea. Toată această dicuție- sentimentul meu că sunt criticat și propria-mi autocritică, toată această saga de îndoială și necaz – se defășura înainte ca oricare dintre noi să spună vreun cuvânt.
Tom și-a dat pe gât espressoul.
– A durat mult, mult timp – probabil vreo doi ani – până să se dezvăluie cu claritate tot acest du-te-vino pentru că, în mod onest, cine vrea să lase pe altcineva să știe cât de neânsemnate sunt propriile lui preocupări? Însă dr. A. a continuat să se întoarcă la acest gen de chestiuni, a continuat să mă încurajeze să vorbesc despre ele. Pentru Dumnezeu, am petrecut săptămâni vorbind despre chestiunea aceea legată de pantofi. Nu mă așteptam la asta.
– La ce te așteptai?
– M-am gândit că aveam să mă întind pe canapea și să caut în trecut, apoi să fi descoperit vreo trauma îngropată, pe care ea, cu eleganță, ar fi dezvăluit-o pentru mine…Sau să fi discutat despre complexul meu Oedip, sau despre un vis despre penisul tatălui meu. Desigur, în cele din urmă chiar am discutat depsre familia mea și despre trecutul meu – ea a făcut acele conexiuni – dar, ceea ce m-a surprins a fost cantitatea de timp pe care ea a petrecut-o construind această imagine despre ceea ce se întâmpla în mintea mea. Oră după oră, zi de zi, săptămână de săptămână, ea se acorda felului în care eu gândesc. Nu a fost ceea ce mi-am imaginat.
Încet, a reieșit că în orice punct al călătoriei mele de la ușa ei de la intrare până la canapea eu simțeam că aș putea fi dojenit. Dacă nu mă gândeam că cineva era gata să mă critice, atunci astfel de chestiuni nu ar fi trebuit să fie o problemă, nu-i așa? Mai sunam o dată la sonerie, și ce? Ei și ce dacă sunt neîndemânatic cu ușa? Îmi pun pantofii pe canapeaua ei, mare lucru.
S-a dovedit că multe dintre chestiunile pe care le-am făcut – ca datul pantofilor jos – le-am făcut pentru că nu am vrut să-i ofer nicio ocazie să mă dojenească. Aveam în cap idea că ea era cineva care putea să mă critice rău dacă îi murdăream canapeaua. Cine era această persoană? Erau parinții mei? Eram eu? Cu siguranță nu era ea. Ei chiar nu îi păsa dacă stăteam cu pantofii în picioare.

Și apoi a devenit clar – dureros de clar – că eu nu sunt așa doar atunci când mă duc la psihanalist. Regulile mele de angajament din viața de zi cu zi sunt aât de frustrante și de caudate. Dacă cineva nu îmi răspunde imediat la e-mail pe care l-am trimis, mă simt criticat. Dacă răspunsul lor este un pic rece, sunt vinovat. Cele mai multe formule de încheiere – ”cu stimă”, ”toate cele bune” – le simt ca pe o respingere.
Iau aproape totul personal. Mă duc la metrou: fac rost de un loc – victorie; nu fac rost – înfrângere. Am loc de parcare – victorie. Nu am loc de parcare – înfrângere. Instalatorul ajunge imediat – victorie. Am lăsat o pată de rahat în vasul de toaletă – înfrângere. Momentele astea atât de neînsemnate sunt modul prin care îmi măsor progresul în lupta care e viața de zi cu zi. Clipă de clipă, gândirea mea este complet, ireversibil, banală.

– Dar nu e banală, am spus.
– Nu e, ai dreptate. Nu este, pentru că, desigur, există un tipar pentru aceste gânduri mărunte. Eu funcționam pe baza ipotezei că oamenii sunt, în esență, plini de reproș. Și pentru că pe asta se cladise felul în care eu făceam aproape totul, mă simțeam închis într-o cușcă. Toate aceste momente nu erau numai felul meu de a mă gândi la viața mea – ele erau viața mea.
Tom s-a uitat la ceașca lui.
– Mai vrei o cafea?
Am dat din cap.
L-a chemat la masă pe ospătar și am mai comandat încă două. Apoi Tom a mers mai departe.

– Încet, încet, a devenit clar că asta nu era doar despre reproș, era ceva mult mai important. Am crezut că viața mea e structurată în jurul dorinței de a trăi bine. Dar am descoperit că tot ceea ce doream era să fie curate. E totul acolo, în povestea despre așezatul pantofilor pe canapea. În mod evident, pentru oricine altcienva, asta ar părea ceva nebunesc, dare u începeam să văd ceva care avea sens pentru mine.

S-a dovedit că nu era nicio mare trauma în spatele sentimentelor mele de depresie și de izolare. Ceea ce era examinarea mea neîncetată, eu care mă calibram pe mine pentru a mă potrivi altora. În analiză, primul meu impuls era întrebarea: ce vrea dr. A? acel nonsense legat de pantofi era o încercare de-a mea de a mă potrivi cu ceea ce se dorea. Dar cine știe ce vor ceilalți oameni? Tot ceea ce gândim despre dorințele altor oameni sunt presupuneri – presupuneri, presupuneri, presupuneri.
Mi-ar placea să cred că sunt destul de perspicace, a mai spus Tom. Adevărul e că uneori am dreptate, alteori mă înșel. Adevărata întrebare este dacă suntem sau nu blocați de presupunerile noastre. Nu eram conștient de faptul că mă gândeam la oameni ca la niște vânători de greșeli. Nu am știut că părerea mea despre o persoană este ca despre cineva care vrea să se certe. Pur și simplu am crezut că oamenii erau altfel, dar s-a dovedit că mă înșelasem.

Tom s-a lăsat pe spate în scaunul lui și a spus: ”Dr. A. a mai avut un insight pe care nu l-am bănuit. Nu e mereu adevărat, dar era adevărat în cazul meu, că dacă ți-e frică să fii criticat, ești probabil destul de critic. Și să vezi surpriză – s-a dovedit că eu sunt o persoană critică. S-a dovedit că atunci când nu găsesc greșeli la mine, mă pricep să le fac reproșuri altora. Nu am să te plictisesc cu cele o mie una de chestii în neregulă cu decorul biroului analistei – sau chiar cu ea însăși. poți să îți imaginezi.
Tom s-a aplecat în față și și-a pus brațele pe masă. Știi cuvântul cârcotaș?
Am clătinat din cap.
– Nici eu nu îl știam. Fabulos cuvânt – înseamnă a fi apt de a remarca și de a face caz de greșelile nesemnificative. Un vânător de greșeli. Dificil de mulțumit. Seamană cu cineva pe care îl cunoști?
Și-a pus ceașca la loc.
– Eu trebuie să fi fost coșmarul unui psihanalist.
L-am oprit.
– Mă îndoiesc, am spus. Mi se pare că ai făcut ce trebuia să faci. Nu te-ai apărat și i-ai spus ce ai simțit. Nu cred că a fost foarte dificil pentru ea să petreacă o oră pe zi cu tine.
– Mulțumesc, a spus el, dar asta este o prostie.
– Nu, nu e, am spus. Coșmar este un pacient care nu îți spune la ce se gândește. Bea în secret. Își pălmuiește copilul, dar nu poate să îți spună sau nu îți spune asta.
– Nu se pune problema să nu spun, a spus Tom.
– Nu, ești un tip onest.
– N-am vrut ca analiza mea să fie un eșec.
– Însă unii oameni asta vor. Gândește-te la adolescentul care e aproape de a fi dat afară din școală. Analista face lucrurile bine, face interpretări atente și adevărate pentru băiat despre motivul pentru care el nu vorbește cu ea. Totuși, el nu face nicio mișcare. S-ar putea ca băiatul să aibe nevoie ca terapeutul să eșueze pentru a simți că altcineva e mult mai nefolositor decât el.

Tom a dat din cap.
– Eu nu sunt așa. Dar eu chiar pot să fiu foarte negativist, a spus el.
-Ea e instruită să se gândească la negativismul tău, și a făcut-o. Ei bine, imaginează-ți problema ta dusă puțin mai departe – un pacient de un negativism intens. Imaginează-ți un pacient care e așa de sensibil că trăiește aporpae fiecare comentariu al analistului, indiferent cât de adevărat este, indifferent cât de delicat e formulat, ca și cum ar fi un atac. Chiar și tacerea analistului se simte ca un reproș. Sau poate că scanează încontinuu camera pentru a găsi lucruri la care analistul ține – florile din vază, tablourile de pe pereți, cărțile – și zi după zi le ia în derâdere. Acesta este un pacient dificil.
– Ce faci când ai un astfel de pacient?
– Aș putea să îl văd la prima oră a diminieții.
– Nu, serios acum.
– Serios. Îmi sfătuiesc studenții să nu ia mulți astfel de pacienți și să îi vadă la prima oră a dimineții, când e mai puțin probabil să se irite.
– Dar nu e imposibil să nu iei lucrurile personal? a întrebat Tom.
– Desigur. Devin iritat, dar sper să găsesc motivul pentru care pacientul are nevoie ca eu să fiu iritat. Treaba mea e să ascult, apoi să verific ceea ce aud dincolo de reacțiile mele emoționale – ca în cazul adolescentului. El își făcea analista să se simtă furioasă, să simtă că a dat greș; ea a înțeles că el avea nevoie ca ea să eșueze.

Tom a dat din cap.
Am spus:
– Tu ai vorbit despre criticile tale legate de dr. A și ea s-a gândit la ele cu tine. Ceea ce poate fi cu adevărat îngrijorător este atunci când un pacient simte nevoia să își idealizeze analistul și analistul îi ține isonul. Și analiștii au anxietăți – de obicei legate de capacitatea lor de a face față la ceea ce le aduce pacientul. Aproape toți analiștii au complotat, într-un anumit moment, cu un pacinet pentru a nu permite celor mai tulburătoare sentimente ale sale – furie sau nebunie – să pătrundă în cabinet. Nu pare că asta s-a întâmplat prea des cu dr. A.
Am rămas tăcuți o clipă.
Apoi eu am spus:
– Nu pot să nu îmi dau seama din ceea ce spui – analiza te-a ajutat?
– Dr. A. și cu mine discutăm chiar această întrebare în ședințele mele din present, pentru că mă gândesc că a venit timpul să mă opresc. Dacă mă întrebi dacă sunt fundamental schimbat – nu știu. Nu știu. Cred că sunt fundamental mai puțin critic cu mine însumi. Știu că sunt mult mai conștient.
– De faptul că felul în care gândeai te bloca? am întrebat.
– Sunt mai conștient de ceea ce se întâmplă în culise, mi-a spus Tom. Și asta îmi dă un grad de libertate de alegere. Când îmi dau seama că mă simt rănit sau deprimat, pot să încerc să descifrez sentimentul – pot să decid dacă e ceva ce eu îmi fac sau e ceva ce îmi face altcineva. Asta îmi dă o cale de ieșire. Când nu poți allege ești condamnat, ești blocat într-o pânză de reproșuri și autoreproșuri. Ai acest fel de a gândi – un fel de a fi – atât de adânc în tine, că nu îl poți pune la îndoială, nu poți nici măcar să îl știi. Tu doar îl trăiești. A avea posibilitatea alegerii este o mare, mare eliberare.

Tom a privit ospătarul care trecea spre barul restaurantului.
– Trebuie să îți spun asta, a zis el. Acum câtiva ani stăteam întins în pat. Jane era jos să facă un ceai. Îi puteam auzi pe băieți în dormitorul lor râzând, jucându-se cu săbiile lor laser – o dimineață perfecta de sâmbătă. M-am ridicat și am dat pe Radio 3. Se termina o melodie și prezentatorul a spus: ”În locul programului anunțat, vom difuza un program al istoricului și prezentatorului” – și în acel moment gândesc: ”O, drace, pe dracu” – și prezentatorul continua cu introducerea lui măreață, umflată, pentru acest geniu minunat, cuceritor al lumii. și eu mă gândesc: ”Cine dracu’ este acest geniu dat dracului?” Și, chiar când să închid radioul, el îmi spune numele. Redifuzau un program pe care îl făcusem în urmă cu câțiva ani. Am izbucnit în râs, a fost un moment atât de fantasmagoric.

Cine știe de ce reluau un program mai vechi de-al meu? Presupun că CD-ul pe care urma să îl pună era zgâriat. Cui îi pasă? Chestia e că sunt încă străpuns de toate lucrurile reale și fantasmagorice cu care viața aruncă în mine. Încă mai vreau să fiu singurul expert din domeniul meu și o parte din mine încă mai vrea să creadă că dacă stau cuminte și muncesc din greu și am un mare success, voi fi protejat de depresie și anxietate.
– Ceea ce e diferit acum este că am în memorie acest repertoriu de schimburi cu psihanalista mea la care pot să apelez, pe care îl pot folosi pentru a înțelege calea de a ieși dintr-un moment dureros. Mă simt mai puțin singur acum.
Ospătarul a pus nota de plată pe masă, între noi doi. ”Lasă-mă să plătesc eu – tu ai plătit data trecută”, a spus Tom.
Încă mă întrebam de ce nu vorbise despre analiza lui până acum și l-am întrebat.
– Nu am putut să vorbesc despre analiza mea până acum pentru că nu am știut cum să vorbesc despre ea. Cum aș fi putut să spun cuiva – inclusiv ție – despre nonsensul cu pantofii fără ca el să creadă că îmi pierdusem timpul și banii? Nu eram sigur că cineva ar vedea ceea ce este cu adevărat important.
Închizându-ne hainele, am pășit afară din restaurant. Tom m-a luat de după gât și m-a îmbrățișat. L-am îmbrățișat și eu.
Am stat pentru o clipă pe trotuar. Tom a făcut un semn spre deal către oficiul poștal și către magazine.
– Urci sau cobori? a întrebat.
– Cobor, mă întorc la birou.

Am privit cum Tom urca dealul să ia metroul spre casă. Cum stăteam acolo, m-am trezit plin de un sentiment cunoscut, o neliniște care apare după ce un pacient părăsește cabinetul, și eu am rămas cu sentimentul că am vorbit doar pe lângă ceea ce era cu adevărat în centrul ședinței. Simt că am dezamăgit, atât pe pacient, cât și pe mine și vreau să refac ora anterioară, să reîncep ședința abia încheiată. Desigur, Tom nu era pacientul meu și asta nu era o ședință. Eram doi vechi prieteni care au luat prânzul. Dar mă deranja că nici eu, nici Tom nu am vorbit deschis despre ceea ce el numise ”ceea ce era cu adevărat important” – niciunul dintre noi nu folosise cuvântul dragoste.

Ieșise din raza mea vizuală și încă mă gândeam la conversația noastră. Detaliile lui Tom – mirosul transpirației sale, noroiul de pe pantofii săi; cât era de contrară opinia lui despre el însuși imaginii mele despre acest mare bărbat, blând și civilizat. M-am gândit la frica lui că dacă era văzut așa cum credea el că este cu adevărat, ar fi fost descoperit ca murdar și distrus. Și dacă era murdar și distrus – cum ar mai fi putut el să iubească și să fie iubit?