Atașamentul este o relație emoțională specială care implică schimbul de confort, îngrijire și plăcere. Începuturile cercetărilor legate de atașament îi sunt atribuite lui Freud și teoriilor sale despre dragoste, însă un alt cercetător este de obicei creditat ca fiind părintele teoriei atașamentului. Bowlby a împărtășit opinia psihanalitică, anume aceea că experiențele timpurii din copilărie au o influență importantă asupra dezvoltării și comportamentului mai târziu în viață. Stilurile noastre timpurii de atașament sunt stabilite în copilărie prin intermediul relației copil/persoană de îngrijire. În plus, Bowlby credea că atașamentul avea o componentă evoluționistă; ajuta la supraviețuire. ”Predilecția de a face legătrui emoționale puternice față de anumite persoane este o componentă de bază a naturii umane” (Bowlby, 1988, 3).

Atașamentul se referă la felul particular în care relaționezi cu celelalte persoane. Stilul tău de atașament s-a format de la momentul apariției tale în lume, pe parcursul primilor doi ani de viață. Odată stabilit, este un stil care rămâne al tău și se manifestă și astăzi în felul în care trăiești în relații intime și în tipul tău de parenting față de copilul tău. A-ți înțelege stilul de atașament este de ajutor pentru că îți oferă insight legat de cum te-ai simțit și te-ai dezvoltat în copilărie. Clarifică, în același timp, zonele în care ești emoțional limitat ca adult și ce ai nevoie să schimbi și astfel, să îți îmbunătățești relațiile apropiate și relația cu proprii tăi copii.

Scheme de atașament timpuriu

Copii au nevoie să dezvolte o relație cu cel puțin o persoană primară de îngrijire pentru ca dezvoltarea lor socială și emoțională să fie normală. În lipsa acestui atașament, ei vor suferi serioase deteriorări psihologice și sociale. În timpul primilor doi ani, felul în care părinții sau persoanele de îngrijire le răspund copiilor stabilesc schemele de atașament pe care le formează copiii lor. Aceste scheme vor continua să ghideze emoțiile copilului, gândurile și așteptările sale ca adult în viitoarele relații.

Bowlby credea că există patru caracteristici distincte ale atașamentului:

• Menținerea proximității – Dorința de a fi aroape de oamenii de care suntem atașați.
• Un loc sigur – Întoarcerea la figura de atașament pentru confort și siguranță atunci când se confruntă cu frica sau cu amenințarea.
• O bază de securitate. Figura de atașament acționează ca o bază de securitate de la care copilul poate explora mediul înconjurător.
• Distersul de separare. Anxietatea apare în absența figurii de atașament.

În anii 1970, psihologul Mary Ainsworth a dezvoltat munca revoluționară a lui Bowlby în, de acum bine cunoscutul său studiu, ”Situație Neobișnuită”. Studiul implică observarea felului în care copiii între 12-18 luni răspund unei situații în care sunt lăsați singuri temporar și apoi își reîntâlnesc mama (Ainsworth, 1978).

Bazându-se pe aceste observații, Ainsworth a concluzionat că există trei stiluri semnificative de atașament:

• atașament securizant
• atașament ambivalent-nesigur
• atașament evitant-nesigur

 Cercetătorii Main și Solomon (1986) au adăugat încă un stil cunoscut ca atașament dezorganizat- nesigur.

Atașamentul securizant

La modul ideal, de la momentul când copii șase până la doi ani, ei formează atașament față de un adult care este acordat la ei, care e sensibil și responsiv la interacțiunile lor cu acesta. Este vital ca această figură de atașament să rămînă o persoana de îngrijire consistentă de-a lungul acestei perioade din viața unui copil. Pe parcursul celui de-al doilea an de viață, copiii încep să îl folosească pe adult ca pe o bază de siguranță de la care să pornească în explorarea lumii și să devină mai independent. Un copil, într-o astfel de relație este atașat securizat.

Atașamentul evitant

Există adulți care sunt emoțional indisponibili și, ca rezultat, ei sunt insensibili și nu sunt conștienți de nevoile copiilor lor. Ei răspund prea puțin sau deloc atunci când un copil e rănit sau în distres. Acești părinți nu încurajează plânsul și încurajează independența. Adesea copiii lor se transformă rapid în ”mici adulți” care au grijă de ei înșiși. Acești copii se îndepărtează de la a avea nevoie de ceva de la oricine altcineva și se auto-conțin. Ei și-au format un atașament evitant cu un parinte dezacordat la ei.

Atașamentul ambivalent/anxios

Unii adulți sunt inconsistent acordați la copiii lor. Uneori răspunsurile lor sunt potrivite și hrănitoare însă alteori, aceștia sunt intruzivi și insensibili. Copiii cu astfel de parentaj sunt confuzi și nesiguri, neștiind la ce fel de tratament să se aștepte. Se simt adesea suspicioși și neîncrezători în legătură cu părinții lor dar în același timp se agață cu disperare de ei. Acești copii au un atașament ambivalent/anxios față de un părinte imprevizibil.

Atașamentul dezorganizat

Când un părinte este abuziv cu un copil, copilul trăiește cruzimea fizică și emoțională și comportamentul înfricoșător ca punându-i viața în pericol. Acest copil este prins într-o dilema teribilă: instinctele lui de supraviețuire îi spun să fugă să găsească siguranța dar siguranța este chiar persoana care îl îngrozește. Figura de atașament este sursa distresului copilului. În aceste situații, copiii, în mod obișnuit, se disociază de sinele lor. Se detașează de ceea ce li se întâmplă și ceea ce trăiesc este blocat conștientizării. Copiii în această poziție conflictuală au atașamente dezorganizate față de figurile parentale înfricoșătoare.

 Modele de atașament ale adulților

 Personalitatea sigură

Oamenii care și-au format atașamente sigure în copilărie au atașament sigur la vârsta adultă. Au un sentiment puternic de sine și își doresc asocieri apropiate cu ceilalți oameni. Aceștia au, de regulă, o părere pozitivă asupra lor înșiși, asupra partenerilor și relațiilor lor. Viețile lor sunt echilibrate: ei se simt siguri în independența lor și în relațiile lor apropiate.

Personalitatea absentă

Aceia care au avut atașamente evitante în copilărie e de așteptat să aibe atașamente lipsite de interes ca adulți. Acești oameni tind să fie singuratici; ei privesc relațiile și emoțiile ca fiind relativ neimportante. Sunt cerebrali și își suprimă sentimentele. Răspunsul lor obișnuit la conflict și situații stresante este evitarea și mărirea distanței. Viețile acestor oameni nu sunt în echilibru: sunt orientați spre interior și izolați,  emoțional departe de ei înșiși și de ceilalți.

Personalitatea preocupată

Copiii care au un atașament ambivalent/anxios adesea ajung să aibă atunci când cresc atașamente preocupate. Ca adulți sunt critici cu ei înșiși și nesiguri. Ei cauta aprobarea și reasigurarea de la ceilalți, însă aceasta nu înlătură niciodată îndoiala de sine. În relații, sentimentele adânc înrădăcinate că vor fi respinși îi fac să se îngrijoreze și să nu aibă încredere. Asta îi determină să se agațe și să fie foarte dependenți de partener. Viețile acestor oameni nu sunt echilibrate: nesiguranța lor îi îndreaptă împotriva lor înșiși și disperați emoțional în relațiile lor.

 Personalitatea temător-evitantă

Oamenii care au crescut cu atașamente dezorganizate adesea dezvoltă scheme temător-evitante. Odată ce, pe când erau copii, s-au detașat de sentimentele lor în timpul trăirii traumei, ca adulți, ei continua să fie cumva detașați de ei înșiși. Ei își doresc relații și se simt comfortabil în ele până când se produce apropierea emoțională. La acest moment, sentimente care au fost reprimate în copilărie încep să reapară la suprafață și, fără vreo conștientizare cum că ar aparține trecutului, sunt trăite în prezent. Persoana nu trăiește viața actuală ci, mai degrabă, re-trăiește brusc o veche traumă. Viețile acestor oameni nu sunt echilibrate: nu au un sentiment de coerență al propriei persoane și nici o conexiune lină cu ceilalți.

-după Lifechangehealthinstitute.ie