O femeie de 35 de ani își pierde capacitatea de a merge, devenind dintr-o dată paralizată de la mijloc în jos. Într-un alt caz, o altă femeie, simte o compulsie copleșitoare să-și închidă ochii, până când, în cele din urmă, nu-i mai poate deschide deloc. Dacă în urma numeroaselor teste aplicate nu s-a descoperit nimic fizic în neregulă la aceste paciente, ce a cauzat totuși simptomele?

Astfel de stări erau cândva diagnosticate drept isterie. În fapt, ele s-ar potrivi perfect în paginile scrise acum mai bine de un secol de Sigmund Freud și Joseph Breuer din „Studii asupra isteriei” .

Ai putea crede că știința noastră a avansat de la Freud până azi sau, mai degrabă, mult mai la modă, că Freud, pur și simplu, s-a înșelat. Doar că nu e chiar așa.

S-a renunțat la termenul de isterie atunci când influența teorii psihodinamice despre sănătatea mintală cu ale sale concepte despre forțe mentale inconștiente care afectează comportamentul, a căzut în dizgrație în psihiatrie. Doar că în timp ce atenția se îndrepta spre caracteristici și simptome mai măsurabile, starea rămânea în ceea ce este denumit  astăzi „tulburare de conversie”.

Freud a fost cel care a venit cu ideea că amintirea traumei pe care pacienții eșuează să o confrunte pentru că le cauzează prea mută durere psihică, poate fi „convertită” în simptome fizice.

Ceea ce este mai surprinzător este faptul că astfel de cazuri sunt caracteristice celor pe care le văd astăzi neurologii.

De exemplu, cazul femeii de 35 de ani, Ely, amintit mai sus, este prezentat de Trauma, cartea lui Gordon Turnbull despre istoria și tratamentul tulburării de stres post-traumatic. După ce o radiografie pentru o sângerare la măduva spinării s-a dovedit a fi negativă, Turnbull a încercat o puncție lombară pentru a extrage lichid. Ely nici măcar nu a tresărit când a intrat acul. Părea indiferentă față de paralizia sa bruscă. Asistentele au crezut că și-a creat-o singură.

Perplex, Turnbull s-a dus cu gândul „instant la Freud” și la ideea acestuia despre conflictul mental care poate deveni dizabilitate fizică.

Când a intervievat-o pe Ely, în cele din urmă, a descoperit că aceasta fusese violată de un cunoscut al ei. Faptul acesta cauzase un conflict mental intolerabil ce a fost „convertit” în simptomele sale fizice. Evident, ea știa acest lucru, dar înlătura semnificația lui din înțelegerea conștientă pentru a se proteja. Ely a descoperit că vorbitul despre experiențele sale în mod repetat a fost cathartic – sentimentele sale înăbușite au fost eliberate. Două zile mai târziu, a fost capabilă să părăsească spitalul pe picioare, fără vreun ajutor.

Mary, cea care se simțea forțată să închidă ochii este unul dintre nenumăratele cazuri descrise de neurologul Suzanne O’Sullivan în It’s All in Your Head. Soțul ei era în arest preventiv pentru abuz asupra copilului, însă ea refuza să gândească că acest lucru ar fi un factor important al bolii ei. Tratată cu medicamente pentru relaxarea mușchilor, ea și-a revenit curând. Dar o lună mai târziu a fost internată dinou, suferind de amnezie. RMN-ul, computerul tomograf și electroencefalograma (EEG) erau normale, însă un vecin i-a spus lui O’Sullivan că soțul ei a fost eliberat din închisoare. O’Sullivan a rămas întrebându-se despre „la ce nu suportă să se uite” sau „ce nu tolerează să-și amintească”.

În ciuda multor mijloace tehnice noi de investigație, cercetătorii au foarte puțin de oferit, mai presus de contribuția lui Freud, și care să conteze pentru felul în care experiențele psihologice și emoționale se manifestă în simptomele fizice. O’Sullivan scrie că:

„…pentru toate neajusurile din conceptele propuse de Freud și Breuer în Studii, secolul 21 nu a adus avansuri remarcabile pentru o mai bună înțelegere a mecanismelor acestei tulburări (isteria sau tulburarea de conversie).”

Recunoașterea publică a venit în cele din urmă

Aceasta stare este mai acceptată public în zilele noastre. De exemplu, neurologul Richard Kanaan în emisiunea de la Radio 4 BBC All in The Mind afirmă că Freud încă „se ivește destul de amplu în repertoriul nostru de explicații”. De fapt, repertoriul ar fi destul de mic, dacă îl excludem pe Freud.

De când putem utiliza teste medicale sofisticate știm că nu „hardware-ul” neurologic este deteriorat, așa că problemele trebuie să fie legate de „software” – răspunsurile noastre psihologice la semnificația traumei care conduc la tulburarea de conversie.

Inițial, Freud a studiat anatomia și neurologia și a scris lucrări remarcabile dintre care unele sunt considerate astazi clasice, cum ar fi Concepții asupra afaziei. Însă limitările inerente ale științelor creierului din vremea lui l-au condus la dezvoltarea unei hărți mai psihologice a minții.

Printr-o îndepărtare radicală de practica timpurilor care făcea paradă cu pacienții isterici în demonstrații publice – practica neurlogului francez Jean-Martin Charcot – sau îi trata ca pe bolnavi închipuiți, Freud i-a așezat pe divan și i-a ascultat cu atenție. După zece ani de astfel de practică, Freud a ajuns la concluzia că în spatele fiecărui simptom isteric cum ar fi convulsiile, paraliziile, amnezia sau durerea stă o traumă ascunsă sau o serie de traume.

În multiplele exemple de caz, Freud urmărește cu grijă aceste traume, inițial ascunse. Opiniile sale din Studii despre isterie constituie și astăzi o lectură exemplară pentru cei care lucrează cu pacienți cu tulburări de conversie, pacienți care merită, deasemenea, să fie ascultați.

În 2016, cercetătorii au descoperit că pacienții cu tulburări de conversie au trăit un număr mai mare de evenimente stresante de viață comparativ cu alți oameni, și o creștere dramatică a acestor evenimente în apropierea momentului la care au apărut simptomele.

Acest profil se potrivește multora dintre cazurile descrise de Freud în Studii despre isterie. De exemplu, dificultățile respiratorii și viziunile unei fețe înfricoșătoare care se holbează la ea, au apărut după ce a fost martora abuzului sexual pe care tatăl ei l-a făcut față de vărului ei. Totodată, cercetarea a descoperit că la unii pacienți nu au fost identificați stresori, dar ne-am putea întreba dacă asta se întâmplă pentru motivul că doar foarte puțini cercetători au putut replica culegerea abilă de indicii a lui Freud din „asociațiile libere” ale pacienților săi?

Măiestria lui Freud a constat în recunoașterea că amintirile supărătoare nu dispar pur și simplu. Compasiunea sa e vie și astăzi în metoda pe care a consacrat-o pentru a aduce la lumină și a reduce efectele negative și, uneori, incapacitante: psihanaliza.

Autor: Chris Nicholson