Dușmanul invizibil

A te îngrijora înseamnă a-ți menține speranța într-o formă ironică. Alege să te îngrijești de ceea ceea ce te îngrijorează!

Alege să nu te îngrijorezi și să rămâi pasiv! Transformă îngrijorarea în a-ți păsa și a te îngriji de tine și de ceilalți! Păstrează activismul prin instituirea unor rutine noi pentru tine și familia ta! Ziua de mâine vine oricum, alege să te găsească într-o activitate căreia să îi acorzi atenție!

Atenția primită și oferită este o formă de iubire! Păstrează legăturile cu ceilalți prin mijlocele de comunicare pe care le ai la dispoziție! Pentru a ști cine suntem pe o axă a timpului încărcată de evenimente nefavorabile, avem nevoie de legături cu ceilalți oameni. Alege să ai grijă de sănătatea mentală! Oamenii merg la psihoterapie atunci când le revin în minte imagini pe care nu le pot uita. Psihoterapia ar putea fi una dintre căile care, oricât de provocator ar fi exterior, poate mobiliza resurse interne pentru a suporta prezentul și a îndrăzni un viitor pe un continuum al experienței personale a fiecăruia.

Lumea se schimba într-un ritm amețitor. Fiecare dintre noi e pe cont propriu, cu mai puțin suport din partea familiei, din partea tradiției, din partea angajatorilor sau a sectorului public. În același timp, abilitățile necesare pentru a ne menține capetele deasupra apei, din punct de vedere economic (și nu numai), se schimbă și ele.

Educația pe care am primit-o anul trecut sau în ultimii zece ani, e foarte posibil să nu mai fie valabilă la momentul când vei avea nevoie să-ți menții capul deasupra apei. Avem nevoie de mai mult de la relațiile noastre și totuși e din ce în ce mai dificil să ne întâlnim cu oameni. Să schimbi ceva, impune să suferi durerile și plăcerile anticipării și amânării.

Când suntem înfricoșați și confuzi, căutăm un fundament, ceva în care să credem, o asigurare că lucrurile sunt controlabile sau, cel puțin, că ar putea fi controlate. Când lucrurile sunt mult prea predictibile, când tradiția ne spune prea clar cine suntem și cum să ne trăim viețile, ne simțim constrânși și căutăm libertatea, riscul și imprevizibilul. Când lucrurile sunt impredictibile, tânjim dinou pentru stabilitate și cunoaștere. Ne balansăm înainte și înapoi, având prea mult din ce am sperat. Doar că acum schimbarea e aici și va rămâne aici; la fel și nevoia de stabilitate.

Când vine vorba despre viața noastră de zi cu zi, de cele mai multe ori, considerăm că ceea ce ne planificăm se va întâmpla. Avem nevoie să credem că viețIle noastre sunt predictibile. Vorbind cu un prieten, îi spunem: ”Ne vedem pe la ora 5”, și luăm acest lucru ca fiind o certitudine, ca și cum nimic nu ar putea interveni și ar putea astfel să ne dea planulpeste cap. Doar noi am putea schimba ceva, dacă vrem, în plan. Predictibilitatea ne permite să trăim mai puțină anxietate, dar e o ficțiune că viața e previzibilă.

În căutarea unui echilibru care să ne permită a proiecta un viitor, o zi de mâine, este de folos să cunoaștem procesele mentale puse în joc de o situație traumatică severă cum este aceea a pandemiei.

Mecanismul psihologic la care apelăm pentru a face planuri – disocierea

O ficțiune utilă sau o iluzie este aceea pe care ne bizuim pentru a susține dorința ca viața noastră să fie previzibilă. Mai puțin spațiu pentru anxietate, mai multă încredere în ce va să vină. Mecanismul psihologic la care apelăm pentru a ne face planuri poartă numele de disociere, cu explicația simplă că este un mecanism prin care menținem o categorie de cunoaștere și de experiență departe de o alta;  sentimentul nostru de predictibilitate și chiar de certitudine departe de recunoașterea față de cât de impredictibilă este viața. Disocierea, în grade mai mici, are rolul de a face stresul mai tolerabil; în doze mai mari, pe teritoriul patologiei și al antecedentelor traumatice, produce alterări la nivelul identității personale și al sentimentului de sine.

Înțelegerea este unul dintre procesele dezvoltării emoționale care implică aprecierea timpului și spațiului și a altor proprietății ale realității. În circumstanțe nefavorabile, înțelegerea e greu de coagulat. O astfel de circumstantă este izolarea de care astăzi avem nevoie pentru a ne proteja viețile noastre și pe ale celor dragi nouă. Și să facem față realității, în toate momentele grele, ne-ar fi de folos înțelegerea.

Și chiar dacă știm că viața nu prezintă certitudini, fiind adesea înfricoșați de această idee, ne purtăm ca și cum nu ar fi așa. Însă uneori, evenimentele, cum ar fi pandemia, ne confruntă cu impredictibilitatea eșențială a vieții.  Ne găsim pe noi înșine într-o lume de riscuri calculate, încercând să ne bazăm pe probabilități. Nu ne pricepem foarte bine la asta și cu atât mai puțin când riscurile sunt atât de greu de determinat.

Apar întrebări în cascadă: Oare am contactat virusul și îi voi infecta pe ceilalți? Sunt în categoria de risc? Oare starea mea de sănătate mă expune mai mult? Ce se întâmplă când realitatea impredictibilă cu care ne confruntăm amenință să ne copleșească dorința de a menține o iluzie de predictibilitate? Ce putem face când ne lipsesc informațiile esențiale, cum ar fi prevalența și localizarea virusului?

Adesea, multe dintre reacțiile umane comune nu sunt de ajutor. Putem răspunde situației periculoase devenind siguri în mod agresiv că putem prezice evenimentele sau să credem că nu suntem vulnerabili la capriciile vieții.  În psihologia psihanalitică acest mecanism defensiv poartă numele de negare sau reactivitate contrafobică. Putem încerca să menținem iluzia predictibilității considerând că amenințarea este exagerată (nu sunt în grupul de mare risc, virusul nu a fost identificat în zona mea și la persoanele cunoscute, sunt întoteauna grijuliu cu igiena personală.

 ”Care e planul tău acum?” ”Planul e …niciun plan.” nu-i un răspuns reasiguratoriu. Mulți dintre noi vor intra în panică sau se vor angaja într-un comportament frenetic, nefocusat, și mai puțin util. Ne luptăm în a accepta circumstanțele tulburătoare actuale și mulți desfășoară în minte un film suprarealist. Războiul cu un inamic invizibil e plin de confuzie, în să doar un răspuns coordonat al tuturor va putea îmbunătăți rezultatul. În mod paradoxal, răspunsul coordonat necesită, totodată, distanțarea de cei pe care îi iubim. Azi este antrenată istoria noastră evolutivă, de a ne aduna toți laolaltă, de a găsi sprijin în ceilalți, în fața unui pericol mare, însă trebuie să înfrânăm această tendință, râmânând izolați.

Există o serie de lucruri pe care le putem face cu toții pentru a ne ajuta pe noi înșine și pe toi cei din jurul nostru:

1. Acceptați că suntem angajați într-un efort de îmbunătățire a șanselor, a probabilității ne a ne păstra neinfectați cât mai mulți dintre noi;
2. Efectuați evaluări calculate ale acestor șanse pe baza tuturor dovezilor disponibile (râmâneți bine informați și, dacă vă lipsesc dovezile, exagerați în direcția siguranței, până vom afla mai multe.
3. Revizuiți toate rutinele și fiți pregătiți să le modificași sau suspendați dacă e necesar.
4. Amintiți-vă că frica și anxietatea pot împiedica compentența și eficiența acțiunii, având rezultate comportamente tulburate, neatenție, răspunsuri impulsive. Este important să încetinim ritmul, să ne acordăm timp, să acționăm având o hartă în minte.
5. Nevoia de contact social trebuie adaptată la circumstanțele actuale; sunați-vă apropiații la telefon, scrieți-le mesaje, folosiți apelul video, efectuați activități împreună cu familia și prietenii online.
6. E realist să îți fie frică. Acceptă experiența, dar încearcă să faci față fricii prin a crea structuri și rutine care te vor menține activ, concentrat și astfel, mai puțin anxios.
7. Este în regulă și chiar necesar să fii Real cu tine însuți legat de ce se întâmplă azi. Oamenii învață din tot ce este viață!